Comuna Berzasca

Berzasca sat de legenda

Comuna isi are numele din “brza”, insemnind in limba slavona repede, de la raul, care curge repezinos, cu acelasi nume si ale carui maluri in decursurile veacurilor, dupa imprejurari de multe ori si-a schimbat vatra, si care si astazi ocupa ambele maluri ale raului Berzasca. Inconjurat de Cracu cu Toaca, Dealul Mic, Abrila, Cioaca si Cracu Lupsii. Dupa obiectele ce s-au gasit cu ocazia diferitelor sapaturi si zidiri, gasindu-se obiecte vechi de bronz, bratare, lampi, sageti, vase, monede, ornamente, etc., aici si pe timpul Romanilor a fost o asezare omeneasca, ceea ce se dovedeste si cu osemnitele gasite de locuitorul Traian Mihici, cand si-a sapat varnita si pozitia osemintelor aflate atunci dovedeau pozitia mortului cu fata spre apus si culcat pe spate, in plus obiectele aflate si donate muzeului din Timisoara de parintele Arsenie Golumba si directorul scolii Platon Armanca dovedesc acest lucru.

Populatia numeste si astazi comuna Bârzasca si nu Berzasca, ba chiar si unii intelectuali cum e de exemplu dr. Marta Ion, de origine de aici nu scrie, decat Bârzasca, inlaturind Berzasca, care nume l-a primit comuna de la Unguri.

Comuna a existat si sub turci in locul actual si e bine cunoscuta inca din razboiul cu Turcii din 1692, fiind dupa Moldova-Veche si Radimna cea mai veche comuna din Clisura cu nume cunoscut. Se stie doara, ca de la Siliste spre Nord este un platou care poarta numelede “Vinea Cadii”, adica via lui Cadi, ceea ce inseamna: via jedecatorului, stiut fiind ca incasatorul era totul, el incasa, judeca dar si batea. Nici intr-o comunadin Clisura nu poti auzi mai mult povestindu-se despre era turceasca , decat tocmai aici si unde dupa izgonirea Turcilor a fost prima Biserica pomenita inca din anul 1722, reconstruindu-se din piatra la 1836.
Pe paltoul “Răunişfe” din Berzasca  se deschide privelişte admirabilă spre Valea Berzasca, aproape de drumul, care ducea din Clisura de Sus în Clisura de Jos   atingand vechea vatra a comunei Bigar “Debeleliug” la 18 Km de actual asezare, in susul paraului Berzasca, avnd legatura directa si cu Sopotul Vechi, care asezare a bârzăştenilor e admisa si de Cartea Funduara chiar. Adapostiti de paduri seculare, care n-au cunoscut securea pana in zilele noastre, locuitorii trebuie sa fi fost si evlaviosi, caci se cunosc s azi urmele bisericii, dar cu toate ca erau crestini, probabil de teama satpinilor pagini, in cimitirul care exista si azi in fata locului Dragoselco, unde in loc de cruci, ca epitafe au folosit bolovani mai mari, cele mai multe, nici macar cioplite “Znamen”.

Un bun loc de refugiu a fost si locul numit “Dragoselco”, la un Km spre Sud de Debililug, la incrucisarea drumurilor de pe vremuri dintre Bania – Svinita si Bozovici – Brzasca, pe Valea raului Berzasca, langa dealul “Tiera Dragoseli”. Numire atit de potrivita infratirei cuvantului latin “tera” insemnind pamint, cu cuvantul slav Dragoselo, in mijlocul unei paduri secular, nepatrunsa decat de Daci si Romani. Legatura spre Nord cu Rudaria si spre Sud cu Plavisevita, Dubova, Eselnita si Orsova: iar pe drumul, care trecea prin Svinecea cu Prigorul. Au mai fost asezari omenesti la locul numit: Stubal, Glob, Camenita, Otar si Caistrochi, apoi cu siguranta au locuit barzastenii si in locul “Seliste” la 3 Km de comuna de azi, care este la 2 Km departare de Dunare.

Berzasca pe timpul turcilor apartinea de pasalacul “Porec” Milanovatul de azi si Berzasca impreuna cu jurul ei era destul de important tinut, caci Turcii au asezat aici un incasator, beg si populatia ii spunea”Pitu”, ceea ce insemna: copil din flori.

Acesta era din calea afara rau cu populatia, o batea, o schingiuia si pentru cel mai neinsemnat lucru, de multe ori chiar si fara nici o vina. Punea biruri mari pe locuitori, incat multi, din cauza aceasta si nedreptatilor meulte au luat lumea in cap cum se zice.

Astfel s-a intimplat, ca venind pasa sa incaseze birul de pe sate, i s-au plans si lui de cruzimea begului, care a ordonat, ca acesta numaidecat sa-i-se prezinte. pitu a venit, tras in sanie, de o multime de sateni. Sosind la saica, cum i se zicea luntrei atunci, din ordinul paseifara multe forme i s-a taiat capul lui Pitu, facandu-se pe loc  dreptate satenilor.

De atunci, padina pe unde a coborat in ultimul sau drum begul Pitu, vara tras cu sania, poarta azi numele de: “Padina si Ogasul lui Pitu”; iar locuitorilor, care detin araturile din aceasta padina si ogas, le zic: “Pitulesti”. Probabil ca sunt descendenti din haremul lui Pitu cativa dintre ei.

            La plimbare mergea, chiar si in toiul verii, tot cu sanie, trasa de bietii barzasteni. Faima cruzimei sale a ajuns pana la urechile pasei.